Bancuta isi ia la revedere

Şi cum şi-azvârle toamna frunzele-n grădini, m-apucă nostalgii de neînţeles. Eram cândva o bancă oarecare dintr-un parc. Din lemn de brad, frumos strunjită, vopsită-n verde de smarald. Mă-nconjurau copiii-n larma lor de joacă, vreun năpârstoc sărea în cârca mea de scânduri, un altul îmi scrijelea în scoarţă cu un ciob a sale gânduri. În nopţile pustii îmi şuiera în şipcă vântul, un câine ssgribulit urla adăpostindu-se de luna îngheţată, visându-se dulău de stână printre lupi colţoşi. Mi-e dor de coanele bătrâne păşind agale în galoşi ce-şi întindeau cu grijă pe scoarţa-mi udă câte-un ziar şi-şi înveleau nepotul la gât cu un fular. Veneau şi cupluri. Vârstnici, tineri înflorind îmbrăţişaţi neaşteptatele culori. Iar alţii se hlizeau şi hăhăiau cu cetele de nori. Câte-un nervos se agăţa de vreun şurub sau colţ şi se smucea rupându-şi pantalonu-n dos. Apoi se-nverşuna să mă dezbare de colţuri şi şuruburi şi-mi aplica cu-njurături un tratament de şuturi. Mai izbândea să-mi frângă din blăni şi din dulapi şi mă scuipa cu satisfacţie funestă în spătar. Un altul se iţea în mers de liliac şi continua să rupă din mine cu nesaţ.

Eram bucăţi-bucăţi. Câte un domn sau câte-o doamnă se-apropiau să şadă şi “Ţţţţţ”-iau din buze văzând aşa ispravă. Şi a venit şi ziua când gunoierii veseli m-au ridicat în braţe şi   “Hait!” mi-am zis atunci. “S-a zis cu mine. Gata! Mă fac acum butuci. De foc.” Deloc. M-au dus la meşter. Şi s-a muncit săracu’ acolo ce-a muncit. “Să vezi cum ies de-aici băncuţă extra”, am gândit eu tare, scârţâind. Tâmplarul, nestingherit de zgomot, de bocăneli, de praf, cioplea în lemn de parcă mesteca pilaf. Adăuga la scânduri. Înşuruba cu spor. Îmi îndesa la câlţi şi tapiţa uşor. Aproape aţipisem. Un clinchet de pahare – sărbătorim ceva?  Cătam cu jind la porţelanul din picioare. Venise chiar Crăciunul. Aievea. Nu glumesc. Pereţii îmi zâmbeau cu-n colţ sărbătoresc. Aveam şi haină nouă, cu petice-n culori ce-mi aminteau de cer, de vară şi de flori catifelate. Acu’ vreţi crede, sigur, că am înnebunit. Pe mine împăturită stătea chiar Lady Diana. În ziarul odihnit sub ochelarii groşi. Măi, cum se poate asta? Ce sentiment duios! Mă simt de parcă-n spate mi-ar toarce o mie de pisici pufoase. Spuneţi că nu bat câmpii şi n-am înnebunit!

Asta a fost povestea unui rămas-bun. Pe peticitul spate se vor juca de-acum doar câţiva prunci, o mână de copii voioşi. Băncuţa vă iubeşte. Rămâneţi sănătoşi!

Îngerul de lângă bancă

Sunt în parc, pe-aceeaşi bancă pe care îngheţai acum zece ierni, pierdută de acasă în pâslari şi cojocel. Şi nu sunt singur. Sunt cu un înger. Să-l fi avut şi până acum se poate dar paralizat de criză nu-i simţeam apropierea. Nu-l vedeam.

M-a vizitat acu’ vreo ceva zile directoarea şcolii de lângă casa matale. Mătuşa Luminiţa. Ţi-o mai aminteşti? Era pe-atunci un ghimpe de femeie, iute la mânie, cu tolba doldora de vorbe tăioase. Când s-a anunţat la telefon, mi s-au înmuiat picioarele.

Mă năpădiseră amintiri funeste – Mă revedeam fugind de lângă catafalc înecat în lacrimi şi nimerind afară pe palc, în faţa tirului mătuşii:

-  Aşa…Frumos îţi şade. Întârziat şi la funeraliile bunică-tii. Când aveam nevoie de tine să ne ajuţi cu primirea oamenilor. Şi-ai mai venit îmbrăcat şi în cămaşă roşie. Tu nu ai auzit de doliu? Veşmânt cernit? Că dacă n-aveai nimic negru puteai măcar să-ţi găseşti o cămaşă închisă la culoare…

Acasă, cum  răscolisem grăbit dulapurile după o haină închisă, vişiniul acela părea acceptabil. Pe jumătate băgat în dulap, în dimineaţa sumbră, cămaşa părea aproape neagră. Dar odată ajuns în curtea unde se-adunaseră toţi, soarele mi se-nfigea în ochii mahmuri prelingându-mi-se desconspirativ în stacojiul cămăşii asudate. Şi mă mai blocasem si tâmp, înecat de lacrimi şi spaimă, fără să-ncerc să răspund. Roşisem mai rău decât cămaşa şi pământul nu mai crăpa sub mine, să mă înghită. Dar vocea mătuşii mitralia nepotolită în ecouri şi  printre vorbele pe care nu le puteam procesa, mă ţineam tare: “ Să nu mă apuce o criză de plâns.”

Şi iată cum îmi intra pe uşă, încântată. Eu, distant, temător să n-o stârnesc iar. Şi s-a pornit. Bombardiere, tunuri mă ciuruiau fără milă. Ştia tot şi încă mă descusea. Ce salariu ai? Cu cât ţi-a scăzut? Dar rate ai? De ce le-ai făcut? Cu cât ţi-au crescut? Dar economii faci? Aici e buba. Stai că te învaţă maica. Uite cum se congelează resturile de mâncare să le poţi refolosi, uite cum se face iaurtul de casă. Dar alte specializări mai ai? Aaa…las’ ca e bine. Uite ce joburi ţi s-ar încadra…în fişa program, nici tu rupere de oase, nici tu timpi morţi. Te ajută tuşa cu anunţurile.  Zâmbitoare, maiestoasă, tronând sfătoasă către obiditul îngeuncheat:

-Ridică-te! De-acum eşti Sir. Te vei numi Izbânditorul.

Şi ştii că a mers? Am renunţat deja la psihoterapeut şi Xanax. Gata cu depresiile. Mai fac şi eu economie de nervi şi medicamente.

Şi la plecare i-am mărturisit. Că o crezusem o zgripţuroaică incurabilă şi mă topise cu drăgălăşenia ei. S-a înfiorat toată, scuturându-şi solzii de râcă, de sub care îi auzeam cum îi torceau iar catifelat gândurile luminoase.

După aia m-a mai sunat de vreo două ori. Să fac anunţurile alea de angajare. Aşa şi aşa. Deborda convingătoare. Jovială, caldă. Îmi plăcea că îi păsa de mine.  Parcă nu mai eram ultimul paria. Oaia neagră a familiei. Blestemul reîncarnărilor în nenorociţi şi rataţi se sfârşise. Devenisem om cu drepturi. Şi speranţe. Dăruite de un înger. Dar poate că tu ştii deja toate astea. Poate chiar tu mi l-ai trimis. Acum musai să plec să duc anunţurile. Dar mai vin eu. Cum pot, între “ţ” slujbe şi-un înger.

Declar pe propria raspundere (ce surpriza! am si din aia) ca intamplarea relatata este reala. Rog persoanele suspicioase   sa ma contacteze pentru a le dovedi veridicitatea celor spuse. Cu nr. data anunt, telefonat matusa, audiat martori.  Va multumesc pentru intelegere.

Bancuta gunoiera

Azi e o zi mare. Am intrat in randul gunoierilor. Don Dono are cel mai apetisant “gunoi” din tot blog-spatiul. Cum era sa scap ocazia sa ma abonez? Si inca gratis? Daca vreti un “gunoi” de calitate sa va hraneasca radacinile hamesite, dati click acolo, in blog-roll. N-o sa va para rau nici de timp si nici de nervi. Vor fi imbunatatiti in timpi reali si nervi de otel.

Extra-băncuţa

Luaţi loc. Dar vă rog. Nu-i nici un deranj. Insist chiar.

Să vă lămuresc un pic. Nu e un aparat de zbor. E doar o bancă.

Nu de-aia de credite şi depuneri. Nu muşcă, nu cere dobândă.

E un biet şezlong în care vă puteţi întinde când ameţiţi în tirimbomba terestră.

Da, ştiu că mai sunt şi altele. Prin parcuri, recreaţii, în staţiile de autobuz, gări, aeroporturi. Pretutindenea, chiar şi în comercialele instituţii numite pe nedrept bănci.

Spun pe nedrept fiindcă nici dreptul nici stângul nu ţi l-ai odihni în asemenea gâtlej spurcat, duhnind din adâncurile lui de dihanie lacomă năduşeala şi sângele creditorilor.

Poate singurele hodinite în asemenea cimitire ar fi bancnotele, băncuţele din portofelele noastre uşurate. Şi nici acelea prea tihnnite, că banul se împute tare în nemişcare şi ca să nu dea în hoit trebe rotit şi învârtit cu noi în jurul lui şi întreaga planetă.

Cam genul ăsta de discurs depresiv îmi închipui să fi rostit Galileo Galiei în demonstrarea mişcării de a revoluţie pământului. Numai că mişcarea era de rotaţie. Pentru că lumina călăuzitoare a comitetului de judecată izvora nu din Soare ci din măruntaiele terestre.  Dar toate astea au trecut şi bietul Galileo s-a stins de bătrâneţe.

Să păstrăm un scurt moment de reculegere…

Şi acum referitor la banca extraterestră afişată, realizata din nu ştiu ce material fiţos, am o întrebare:  e careva pe-aici?